Unii copii își rod unghiile, alții își sug degetul sau au alte ticuri sau obiceiuri care de multe ori îi exasperează pe părinți. Care e cauza ticurilor, cum poți ajuta la reducerea lor și ce să eviți?

Am vorbit cu psihologul Irina Nikolaus, autoarea mai multor cărți din seria Fram Emoțional, despre cum putem face față cu brio acestor situații.

Î: Pe scurt, ce sunt ticurile și care este cauza lor, de ce apar frecvent la copii? (suptul degetului după 2-3 ani, rosul unghiilor, trasul buzei sau altele) Ar trebui să ne facem griji sau „trec de la sine”?

Psiholog Irina Nikolaus: Ticurile reprezintă niște mișcări involuntare, simple sau complexe și care se repetă fără voința copilului; el nu poate să reziste nevoii de efectuare a ticului.

Presiunea din partea părinților nu face altceva decât să pună presiune pe copil, astfel încât el să își amâne ticul pentru o scurtă perioadă de timp.

Frecvența apariției ticurilor la copii este foarte mare, mai ales în societatea modernă și cele mai multe sunt tranzitorii, apar în perioade mai stresante și dispar fără intervenție de specialitate și chiar fără ajutor sau implicarea părinților.

Referitor la cauza apariției ticurilor, se consideră că există o componentă genetică, peste care se pot suprapune niște factori ce țin de mediul în care își petrece timpul copilul, stresul, nivelul oboselii care se acumulează zi de zi, calitatea interacțiunii cu adulții.

Persoanele de referință, în grija cărora rămâne copilul, pot fi mai autoritare și mai indisponibile emoțional, pot pune presiune pe performanța copilului, pot fi excesiv de critice, de nemulțumite și astfel creează contextul distresului emoțional (teama copilului, îngrijorarea sa, furie, însingurare, vinovăție).

Cu cât este mai mic sau mai introvertit, cu atât mai puțin își va comunica emoțiile negative intense și corpul său le va exterioriza prin ticuri, care denotă suferință și stres.

Există câteva excepții, și anume copiii care suferă de unele boli ereditare. Ei vor manifesta și ticuri de-a lungul vieții: scleroza, Huntington, sindrom Down etc.

Cu cât sunt mai mici, cu atât copiii sunt mai puțin conștienți de ticurile lor. De obicei părinții sunt cei care le sesizează și încep să pună presiune pe copil: „Scoate degetul din gură, de câte ori să îți repet? Ce nu pricepi?! Iarăși ești cu degetul în gură?!”

Psiholog Irina Nikolaus

Î: Cât durează ticurile tranzitorii, adică cele despre care spuneai că trec de la sine, fără niciun fel de intervenție?

Psiholog Irina Nikolaus: Să știi că durează destul de mult: este vorba de câteva luni, până într-un an, nu doar de câteva zile sau săptămâni. Părinții, dacă sunt atenți, pot observa că de-a lungul acestor luni, vor exista perioade în care ticurile se vor manifesta mai pregnant, cu o frecvență mai mare și perioade în care se vor reduce.

Atunci când copilul este obosit, când scoarța cerebrală este hiperexcitată (în timpul vizionării desenelor animate) sau când copilul trece printr-un moment stresant, ticul va apărea mai frecvent.

Un moment stresant poate fi apariția unui frate în familie, cearta părinților, divorțul, schimbarea domiciliului, nemulțumirea părinților, lipsa de atenție din partea părinților, care poate că au un job, cu ședințe și nu îi pot acorda suficient timp puiului de om.

Î: Destul de mulți copii își rod unghiile, își sug degetele sau dezvoltă anumite ticuri. Ce putem face noi, ca părinți, ca să-i ajutăm să renunțe la ele? Ne împărtășești câteva tehnici care pot ajuta?

Psiholog Irina Nikolaus: Primul pas esențial este căutarea de informații corecte despre problemă, fie citind din surse sigure, fie solicitând o ședință cu un psiholog. Este important ca părinții să înțeleagă ce sunt ticurile, ce factori le agravează și în ce fel îl pot ajuta pe copil.

Cuvântul cheie este relaxarea: cum se poate obține mai multă relaxare în familie, nu doar la nivelul copilului? Prin joaca liberă, prin plimbări în natură, lectura despre emoții (prilej cu care se creează un moment de intimitate și de auto-dezvăluire, dacă părintele știe cum să devieze atenția de la personajele din carte la viața reală). Încă de la vârste fragede (2 + ani) sunt recomandate cărțile care au ca subiect emoțiile (Monstrul culorilor, Fram în lumea emoțiilor, Cutia mea cu emoții).

O altă metodă care ajută mult este inserarea sugestiilor pozitive în dialogurile zilnice: „Ești în siguranță, ești un copil foarte iubit, ești un copil puternic și curajos, îmi place cât de bine te descurci, îmi place să mă uit la tine jucându-te atât de liniștit și de împăcat, te observ și te iubesc din tot sufletul, în fiecare moment.”

Seara, înainte de culcare, sunt utile niște hârjoneli menite să detensioneze copilul, urmate de câteva exerciții de respirație (copilul stând întins pe spate, să își urmărească burtica umflându-se cu aer, apoi să dea aerul afară încetișor și să repete procedura de 5 ori), precum și exersarea recunoștinței (să caute cu ajutorul părinților 10 motive pentru care este recunoscator.

De exemplu că a mâncat o mâncărică delicioasă la grădiniță, că a fost soare și a putut merge în parc, că s-a încălțat cu adidașii lui preferați). Reamintirea unor lucruri mărunte, dar pozitive, care i-au făcut plăcere, îl vor ajuta la secreția de serotonină, unul dintre hormonii stării de bine.

Î: Și ce să evităm să facem în cazul ticurilor, ca să ajutăm copilul să se dezvețe de ele și să nu-l facem să se simtă prost?  

Psiholog Irina Nikolaus: Părinții se stresează foarte tare atunci când observă dezvoltarea ticurilor la copilaș, indiferent de vârsta acestuia (2 ani, 10 ani, 14 ani). Încep cu câte un control neurologic, prilej cu care li se transmite că totul este în regulă cu copilul, iar această veste îi îngrijorează și mai tare:

„Ce ne facem cu el, dacă nici specialistul nu ne poate oferi soluții? Dacă îl lăsăm să își facă ticurile și mai târziu constatăm că nu mai scapă de ele? Cum vor reacționa ceilalți copii, vor râde de el, îl vor batjocori?”

A se evita cu desăvârșire tendința de a-l certa pe copil din cauza ticurilor sale, de a-i reproșa lipsa controlului, a sta cu gura pe copil în speranța că repetându-i mereu și mereu să înceteze, ticul va dispărea, a pune presiune pe copil prin șantaj („Dacă reușești să te abții de la a-ți suge degetul o jumătate de oră, ieșim afară și iți cumpăr ceva dulce.”).

Î: Ajută să îi spunem să n-o mai facă sau punem și mai tare gaz pe foc?

Psiholog Irina Nikolaus: Nu ajută deloc. Din contră, creează mai multă presiune, mai mult stres și este posibil să se obțină exact rezultatul opus celui scontat.

 

***

Dacă articolul ți se pare util, înscrie-te la Newsletterul Lumea lui Fram și te ținem la curent și cu alte teme de dezvoltare emoțională: https://lumealuifram.ro/news.