Ce sunt părinții pentru copii? Aceasta este întrebarea la care am căutat răspunsuri mai adânci, însă pentru că este vorba despre un subiect atât de important, complex și delicat, am considerat că este nevoie de o persoană anume care să ne răspundă.

Am cunoscut-o pe Hedi Hoka în calitatea sa de doctor în psihologie acum câțiva ani, când am contactat-o pentru un interviu. Încă de atunci, după o primă discuție, am înțeles că Hedi nu este doar un om pasionat de ceea ce face, ci un om mereu în căutarea desăvârșirii sale profesionale și emoționale, fapt care s-a dovedit și prin parcursul său de până acum: doctor psiholog, autor bestseller, trainer mindfulness și terapeut în constelații familiale.

Una dintre activitățile care o „recomandă” pentru Lumea Lui Fram în mod special este grădinița privată de care se ocupă, considerând că educația preșcolară este definitorie în viața unui om.

Noi am avut o discuție mai lungă, care a alunecat pe firul subiectelor până la bază, acolo unde sunt detaliile de substrat, atât de importante și atât de utile și bune de știut de noi, ca părinți. Despre impactul pe care îl au părinții în viața copiilor, despre parentingul sănătos și asumat, cât și despre rolul nostru în echilibrul emoțional al copiilor – sunt doar câteva topicuri pe câte le veți găsi mai jos, cu promisiunea că discuția merită parcursă integral.

Rolul părinților în viața copiilor – De la Creație la parenting

Î: Ce reprezintă părinții pentru copii?

Hedi Hoka: Totul. Copiii au nevoie de ambii părinți. Părinții dăruiesc viață copiilor. Pentru un bebeluș, părinții reprezintă centrul Universului, dacă vrei să spunem așa. Și nu doar cu mama. Dar și cu tata. Într-adevăr, legătura mai profundă este cu mama. După ce tata inițiază viața, iar mama este de acord și acceptă, urmează creația vieții. Mama creează viața, cum îmi place mie să spun.

Atunci când mama este însărcinată, imaginează-ți următorul lucru: celulele fătului migrează în sângele mamei și apoi revin la el. În termeni mai științifici, asta se numește microchimerism fetal-maternal. Deci, timp de 41 de săptămâni, celulele circulă și se îmbină într-un circuit permanent între mamă și făt. După nașterea bebelușului, multe dintre aceste celule rămân în corpul mamei. Și așa lasă o amprentă permanentă în țesuturile, oasele, creierul și pielea mamei.

Ultimele cercetări indică prezența acestora timp de 18 ani în corpul mamei. Iar dacă mama alege să mai aibă alți copii, atunci imaginează-ți că fiecare copil va lăsa o amprentă similară în corpul ei. Chiar și atunci când o sarcină este avortată sau pierdută, aceste celule tot migrează în sânge și își fac treaba.

Uite, un lucru chiar foarte interesant, publicat recent într-un studiu, a arătat că dacă inima unei mame are disfuncții, aceste celule fetale ajung la locul problematic și au capacitatea de a se transforma în diferite tipuri de „celule specializate” pentru a repara inima. Ți-am dat acest exemplu ca să vezi cât de fenomenal este corpul mamelor și cum protejează copilul cu orice preț. Iar bebelușul, la rândul lui, protejează și reconstruiește mama. Așa se asigură natura că bebelușul se va dezvolta în siguranță și va supraviețui. Și se pare că tot aceste celule au o legătură puternică cu intuiția mamei.

O mamă își simte intuitiv copilul, chiar dacă nu este lângă ea.

Deci, iată de ce legătura copiilor cu mama este mai puternică. Dar ambii părinți contează la fel de mult în viața copilului. Cu toții ne naștem într-o relație de dependență totală cu părinții noștri. Este nevoie de asta ca să putem supraviețui și să creștem.

Î: Părinții din ziua de astăzi se pare că sunt din ce în ce mai preocupați de parenting de calitate, sunt mai aplecați spre a se descoperi, apelează cu multă descriere la terapie.

Ajută-ne să înțelegem ce stă în putința noastră și ce ar trebui să controlăm în mod conștient pentru a impacta  pozitiv puii de om. 

Hedi Hoka: Pedepsele și recompensele nu au ce căuta în viața unui copil. Copilul își iubește părinții necondiționat. În orice situație. Chiar și atunci când este furios pe părinți. Sau lovit, abuzat de părinți, el își iubește părinții. În spatele furiei este întotdeauna o iubire neîmplinită „că nu sunt suficient de bun ca mama și tata să mă iubească”.

În situaţia în care copiii își pot iubi părinții necondiționat, atunci noi de ce să avem nevoie de pedepse sau de recompense ca să-i disciplinăm? Da, și recompensele sunt o formă mascată de pedeapsă: „Primești o jucărie pentru că ai fost cuminte.” Ce înțelege copilul? -„Dacă nu sunt cuminte, nu primesc jucărie.”

Atunci când e vorba de copii și de educația lor, eu consider că cel mai important lucru pentru noi, ca părinți, este să avem o relație împlinită cu noi înșine. Să ne acceptăm, să ne iubim pe noi înșine. Să fim împliniți de viața noastră. Să ne vindecăm traumele, sufletul. Să evoluăm. O mamă care nu-și tratează cu blândețe și iubire corpul nu-și va vedea nici copiii frumoși și tot timpul va găsi ceva „defect” la ei. Un tată care nu-și cultivă valori precum blândețea, flexibilitatea mentală, va vedea în copii o nevoie permanentă de a-i disciplina.

Părinții care nu sunt mulțumiți de realizările lor vor pune presiune pe copii ca ei să facă performanță și așa induc anxietatea de performanță în viața lor. Văd zi de zi părinți care nu-și laudă copiii pentru ceea ce fac. Vine copilul și spune: „Am știut la mate!”, iar părintele întreabă: „Ceilalți copii au știut?”. Să lăudăm procesul în care copilul s-a implicat că și-a făcut temele: „Ce mă bucur că ești mulțumit că ai știut la mate! Ți-ai organizat bine timpul și ai reușit să te pregătești. Este minunat felul în care te implici.”

Când noi suntem împliniți cu noi înșine, iubirea curge spre copii într-un mod natural și armonios. Iar curgerea este întotdeauna de la deal spre vale. Adică dinspre părinte spre copil. Părintele este cel care-și arată iubirea spre copil fără să aștepte nimic în schimb.

Ca adulți nefericiți cu noi înșine, avem un potențial mare să ne traumatizăm copiii. Uneori, facem asta conștient. Alteori, inconștient. De exemplu, atunci când alegem să-i batem. Da. Chiar și „pălmuța pe fundic” determină o traumă în sufletul unui copil. Pentru că știi ce simte un copil atunci când este lovit? Umilință și frică. Frica înseamnă un stimul care atentează la viața mea și nu mai sunt în siguranță.

Uneori, atunci când spun asta părinților, aceștia îmi zic: „Da, dar după ce i-am dat pălmuța, nu a avut nimic.” Da, deoarece copiii au o reziliență uriașă de a suporta traumele. Uriașă. Ei își creează mecanisme de apărare rapid. Și poate cea mai puternică dintre ele este să se consoleze imediat. Vin la părinți și cer să fie luați în brațe și promit că nu o să fie răi. Și fac asta doar ca să primească iubirea părinților. Și uite, de cele mai multe ori, așa apare adicția de orice fel.

Atunci când copilul primește pălmuța de la părinte, totodată, primește mesajul „nu sunt suficient de bun, nu merit iubirea mamei sau a tatălui”. Iar atunci când acest copil ajunge adult, trăiește o viață în care tot timpul va căuta să dovedească faptul că merită. Și cum va face asta? Încercând să mulțumească pe toată lumea, să nu-și exprime emoțiile ca să nu supere pe cineva. Muncește o grămadă ca să dovedească faptul că e valoros, va căuta în relații romantice o permanentă confirmare că merită iubit. Și de ce este acest copil, devenit adult, așa? Pentru că a fost crescut de părinți care nu au avut o relație împlinită cu ei însiși.

Mesajul părintelui către copil: 7% prin cuvinte, 38% prin caracteristici paraverbale (ton, ritm, intonație) și 55% prin alte aspecte nonverbale

Hedi Hoka la TEDx Sinaia

Î: Citisem recent undeva că cei mici ascultă doar 7% din ceea ce le spunem, iar 93% preiau din ceea ce facem. Este un procent colosal. Să ne îngrijorăm? 

Hedi Hoka: Nu doar cei mici. Ci și noi, adulții. De ce spun asta? Pentru că cercetările din domeniul comunicării limbajului corporal, verbal și nonverbal, da, ne arată că doar 7% din mesaj este transmis prin cuvinte, 38% prin caracteristici paraverbale (ton, ritm, intonație) și 55% prin alte aspecte nonverbale. Deci, afirmația ta de mai sus este corectă. Să știi că nu este un procent mare. Așa funcționează creierul nostru. De ce? Asta rămâne să mai descoperim. Gândește-te în felul următor: 95% din mintea noastră funcționează în starea noastră subconștientă și 5% în stare conștientă. Deci, mintea umană este încă o mare necunoscută pentru noi.

Dar ceea ce-ți propun este să ne uităm puțin, împreună, la creierul copiilor. La naștere, creierul copilului are o dimensiune de 25% din creierul unei adult. Dar are toți neuronii necesari dezvoltați pentru întreaga viață. Fontanele copilului, acele puncte noi de pe capul copilului, permit craniului să treacă prin căile de naștere și păstrează loc pentru mărirea creierului în dimensiuni. Așa că, pe la 3 ani, creierul copilului va fi deja de 80% dimensiune comparativ cu cel al unui adult și predomină undele delta.

Însă ce este fascinant abia acum urmează: între 0 – 7 ani, sunt „anii de programare”. În acești ani, copiii își vor petrece cea mai mare parte a timpului în ciclurile undelor cerebrale alpha și theta, fiind aceeași stare în care este o persoană atunci când se află în hipnoză sau meditație profundă. Prin urmare, ei înmagazinează tot ceea ce li se spune, sunt deschiși sugestiilor și sunt într-o stare de învățare fulminantă. Învățarea este activitatea permanentă a creierului. Aceștia sunt anii în care ne colectăm convingerile pe baza a ceea ce spun părinții noștri sau cei care au grijă de noi. Însă multe dintre acestea vor rămâne inconștiente pe tot parcursul vieții noastre. Dar se pot manifesta în comportamentele noastre, munca noastră, cum ne alegem prietenii, iubiții etc. Prin urmare, ca părinte, vei juca un rol crucial în acești ani de „programare” a copilului tău.

Când frecvențele de unde cerebrale măsoară 4 până la 8 cicluri pe secundă, copiii încep să opereaze în theta. Iar asta înseamnă că sunt foarte conectați la lumea lor interioară. Ei trăiesc pe tărâmul imaginației, dar și aceasta este o stare intensă de învățare. Copilul, în continuare, este deschis sugestiei, acceptând ceea ce-i spui ca fiind adevărat. Și, din acest motiv, convingerile, valorile, comportamentele părinților sunt extrem de ușor de preluat și de înmagazinat în minte.

Sigur că da, cu aceste informații vreau persoanele care parcurg acest inteviu să înțeleagă faptul că este foarte important dialogul nostru interior ca părinți și ce le spunem copiilor din acest dialog.

Î: M-ar ajuta să luăm un caz concret. Spre exemplu, o situație de hărțuirea raportată la atitudinea părintelui față de aceasta.

Cum ar trebui să reacționeze un părinte, respectiv ce îl învață pe copil prin reacția sa în momentul în care copilul vine și îi spune că a fost victima unui abuz verbal sau fizic? 

Hedi Hoka: Este important să știm că hărțuirea nu apare așa din senin. Când apare la copilul nostru, consider că primul lucru la care este nevoie să ne uităm este la noi în familie. Cine mai este victimizat în familie? Sau poate a fost, chiar dacă persoana aceea a decedat. De multe ori, ceea ce noi, ca adulți, nu suntem în stare să vindecăm copiii duc mai departe poverile noastre. Pentru că, inconștient, atât de tare ne iubesc, încât fac ei asta pentru noi. Avem nevoie să ne uităm în sistemul nostru familial și să vedem cine a mai fost agresat. Cine a mai fost agresor? Pe cine nu acceptăm în familie? Ce nu acceptăm la copilul nostru? Un copil poate fi agresiv la școală sau poate fi victima agresiunii dacă unul dintre părinții lui este agresiv, de exemplu. Agresivitatea, la fel ca alte emoții, are o energie care nu dispare. Este suprimată și rămâne în sistemul familial. Hărțuirea este foarte mult despre triunghiul victimă – agresor – salvator.

Ca să înțelegi mai bine, copiii arată care ne sunt problemele în familie. Fie că este vorba de familia restrânsă, fie de cea extinsă. Dacă comportamentul unui copil este „rău” (furios, agresiv), atunci, în majoritatea cazurilor, problema nu este la copil. Ci la sistemul familial din care vine copilul. Bert Hellinger spunea că cei mici sunt întotdeauna buni. Și, da, așa este. Copiii se comportă „rău” din cauza dragostei oarbe pe care ei o poartă. Această iubire este îndreptată către cineva din familie, cineva care este cu adevărat problema. Copiii arată foarte bine ce fel de problemă este în familie.

Când un copil vine în viața ta, este timpul să înveți, nu să educi

Î: Știm că misiunea ta de zi cu zi se continuă și acasă cu fetița ta minunată.

Ce consideri că a preluat de la tine, ca mamă, și cum reușești să aplici un parenting asumat și conștient? 

Hedi Hoka: Da, așa este. Avem o fetiță minunată și sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că ne-a dat-o și că m-a ales mămica ei. Ai să fii surprinsă, dar nu aplic un anumit tip de parenting cu ea. Este adevărat că nu aplic nici pedepse, nici recompense. Am încredere uriașă în intuiția mea de mamă. Și cu cât am mai mare încredere, cu atât mă și simt împlinită ca mamă. Purtăm discuții în familie cu toți cei care sunt împlicați în grija ei (tata, bunici, cumnate) în care le explic, eventual, în ce stadiu de dezvoltare este ea, cum să ne acordăm toți la felul în care vorbim cu ea, cum îi răspundem când e furioasă sau supărată, cum îi arătăm că o iubim.

Cât a preluat de la mine? Jumătate. La fel cât a preluat de la tatăl ei. Natura este fair-play la faza asta. Noi moștenim ADN de la părinții noștri, acesta fiind alcătuit din jumătate din ADN-ul matern și cealaltă jumătate din ADN-ul patern. Cu alte cuvinte, suntem jumătate mama și jumătate tata. Ce mai știu sigur este că în ADN-ul ei a primit și toate învățăturile, experiențele, problemele nerezolvate ale mele și ale tatălui ei, ale bunicilor, ale străbunicilor. Și am încredere că viața o va ține în palme ca ea să-și urmeze destinul pe care și l-a ales.

Așa cum am menționat mai sus, și eu, și tatăl ei lucrăm individual cu noi înșine ca să evoluăm. Iar ea este o oglindă perfectă a noastră. Ne reflectă, prin comportamentele ei, emoțiile ei, sănătatea ei, absolut tot ce avem noi, părinții, de vindecat sau de rezolvat la noi înșine. Rămân cu inima deschisă spre ea și nu de puține ori am zis că atunci când un copil vine în viața ta, este timpul să înveți, nu să educi. Și, da, recunosc, cât m-a învățat acest copil despre iubire nu m-a învățat niciun curs. Ea este unul dintre cei mai mari învățători pentru mine.

Tehnici ca să lucrăm, noi, părinții, cu noi înșine

Î: Pe final de discuție, ne poți dezvălui o mantră, un exercițiu sau vreo practică bună de aplicat pentru a ne aduna energia și echilibru pentru a ne desăvârși ca părinți? 

Hedi Hoka: Aș recomanda practica de a fi cât mai prezent în viața ta. Adică mindfulness. În munca de părinte, căci da, este o muncă, ajută foarte mult, iar rezultatele sunt indubitabile. Conștientizarea deplină a stării tale prezente se numește mindfulness. Mindfulness sau atenția conștientă este un concept psihologic, o stare conștientă în care ești prezent aici și acum. Cum funcționează mindfulness? Prin conștientizarea stării noastre prezente, putem influența sistemul nervos autonom, iar percepția noastră asupra situațiilor stresante se ameliorează. Așa putem  controla răspunsul pe care-l avem în relația cu stresul: adică mintea, gândurile noastre.

Între felul în care gândim, simțim și reacționăm există o legătură fără nicio excepție. Mindfulness este studiată de neuroștiințe, iar efectele sale benefice sunt acum o certitudine. În timpul practicării acestei tehnici, creierul secretă substanţe care stimulează starea de bine. Sunt, de fapt, niște inhibitori care imită efectele benzodiazepinelor. Cum ar fi diazepamul, de exemplu. Mindfulness este o tehnică simplă și accesibilă. Odată ce învățăm tehnica și o integrăm în viața de zi cu zi, putem reduce considerabil nivelul de anxietate, uneori, poate mai eficient decât o fac medicamentele şi fără efecte secundare.

Interviu realizat de Despina Lador.