În ultimele luni, am primit mai multe întrebări de la părinți care erau dornici să-și ajute copiii să scape de diverse frici. Sau să le gestioneze mai bine, pentru început. Frica de a rămâne singur în cameră, frica de un mediu nou, frica de zgomote sau frica de întuneric sunt câteva dintre exemple.

Dacă ai și tu un copil de 1-4 ani, poate că ai trecut deja prin astfel de experiențe. Sau poate chiar acum te confrunți cu ele și te întrebi cum să reacționezi.

Am apelat la psihologul Irina Forgaciu, autorul seriei „Fram Emoțional”, pentru că răspunsurile ei aduc mereu lumină și ne ajută cu tehnici simple și ușor de aplicat.

Î: Copiii au diverse frici. De întuneric, de străini, de (anumite) zgomote sau obiecte. Cum putem să reacționăm atunci când observăm că se manifestă această frică? Cum îl ajutăm pe copil să treacă peste ea? Acționăm diferit în funcție de frica pe care o observăm?

Psihologul Irina Forgaciu: Fricile noastre sunt instinctuale și există cu scopul nobil de a ne menține protejați. De cele mai multe ori se întâmplă să apară noi frici atunci când copilașul este lăsat mult timp la desene animate (adesea nepotrivite vârstei sale) sau când se confruntă cu necunoscutul, adică în rutina lui se produc schimbări (chiar dacă sunt aparent nesemnificative pentru un adult), care scot puiul de om din zona de confort. Când fricile încep să se manifeste, cea mai firească abordare este să îmbrățișăm copilul speriat și să îi reamintim, de câte ori este nevoie și neaparăt privindu-l în ochi, că e în deplină siguranță. „Ești în siguranță cu mama/tata/bunica/bunicul.”

Dacă stimulul care îi produce teama poate fi observat și analizat, acest lucru este recomandat să se întâmple de la o distanță suficient de confortabilă pentru copil. De exemplu, ținându-l în brațe, ne putem apropia atât cât ne permite copilul și îi putem propune să privească, apoi chiar să atingă obiectul care produce teama: un aspirator pornit, o bormașină, chiar punga de cumpărături a vecinului.

Î: E o idee bună să-i spunem că NU ar trebui să-i fie teamă? O tendință pe care am observat-o e minimizarea subiectului. „Hai, că nu are de ce să-ți fie frică de o furnică!”Cât este de bine să procedăm în acest fel?

Psihologul Irina Forgaciu: „Nu-ți fie teamă” este un îndemn folosit de toate acele persoane lipsite de răbdarea de a analiza și explica fiecare frică în parte. Fie din cauză că nu știu exact cum să le abordeze, fie pentru că preferă calea simplă. Nu se recomandă discreditarea emoțiilor celui mic, ci din contră, acceptarea lor. Abia atunci când ne simțim liberi să vorbim despre fricile noastre, ni le putem vindeca.

Memoria păstrează cu sfințenie propria copilărie, în care lumea emoțională a puiului plăpând nu era luată în serios, motiv pentru care astăzi este o provocare să învățăm, în rolul de părinți, să ne raportam diferit la dificultățile copiilor noștri.

Î: Ajută să facem glume și să râdem împreună legat de acea frică sau ar trebui să o tratăm foarte serios?

Psihologul Irina Forgaciu: Fricile sunt serioase. Emoțiile noastre sunt serioase. Le simțim, deci există. Putem să ne amuzăm de stimulul care a produs frica, umorul fiind una dintre tehnicile de detensionare. De exemplu, dacă se teme de un monstru, desenăm monstrul, îi facem o pereche de chiloți cu buline roșii și facem haz de el. Totuși, utilizat în mod forțat sau exagerat, stilul umoristic poate produce impresia de ridicularizare și în acest caz, copilul se va feri să-și manifeste temerile într-un mod liber.

Î: Teama de întuneric e una dintre temele pe care am observat că părinții o invocă deseori. „Copilului meu îi e frică de întuneric. Nu vrea să stea pe întuneric. Vine la noi în pat și insistă să stau cu el până când adoarme. Dacă se trezește noaptea, plânge până ajung la el, și uneori chiar și după ce îl țin în brațe.”Ce este de făcut în acest caz?

Psihologul Irina Forgaciu: Pe copil îl ajută analiza elementelor care îi provoacă teama. Citind cartea Fram în lumea emoțiilor și a întunericului, părinții învată multe strategii de abordare a fricii și soluții pentru diminuarea acesteia. Lectura de calitate este unul dintre cele mai valoroase instrumente de educare a minții. Citind cartea A very noisy night aflăm că un zgomot greu de identificat corect de către copil poate fi de fapt o ramură care se lovește de geam, o bufniță fără somn, picurii ploii sau sforăitul celor dragi.

Copilul are nevoie de o reinterpretare prietenoasă a stimulilor de care se teme. Citind cartea Bufnita care se temea de întuneric descoperim că întunericul poate fi:

  • necesar multor viețuitoare
  • amuzant când ne jucam de-a v-ați ascunselea
  • benefic atunci cand vrem să mascăm dezordinea din cameră
  • blând și liniștitor pentru corpul nostru obosit.

Î: Ajută să-i punem lumină de veghe?

Psihologul Irina Forgaciu: Lumina de veghe nu rezolvă cu adevărat frica, ci este o metoda de a evita confruntarea cu gândurile care o provoacă. Mecanismul evitării accentuează anxietatea (evităm întunericul, aducem o sursa de lumină, nu rezolvăm problema, ea va apărea în alte contexte, când lampa de veghe nu va fi prezentă). Este ca si cum am lua un medicament pentru a masca niște simptome care indică existența unei probleme.

Î: La ce vârstă poate să apară această frică de întuneric și când/cum ne putem aștepta să treacă? Spre exemplu, dacă îi e teamă de întuneric la 2 ani e ceva normal, dar dacă îi e teamă la 11 ani, ar trebui să acționăm în vreun fel?

Psihologul Irina Forgaciu: Se consideră că frica de întuneric există în instinctul omului dintotdeauna, la fel ca și frica de moarte. Pe măsură ce crește, copilul devine din ce în ce mai independent, iar fricile care apar în mod constant de-a lungul evoluției oamenilor au un rol adaptativ, adică îi protejează de posibilele pericole la care s-ar putea expune.

Frica de întuneric poate fi observată pe măsură ce se dezvoltă imaginația copilului, deci undeva între vârsta de 2 ani și jumătate și 3 ani și jumătate. În acest interval, copilul încă nu distinge corect planul real de cel imaginar, iar mintea sa are o imaginație bogată, alimentată sau accentuată de lectură (de exemplu de poveștile cu monștri), de amenințările involuntare sau spontane („Vine Bau-Bau și te duce departe”) și/sau desene animate.

Chiar dacă unii adulți consideră că expunerea copilului la mijloacele media este sigură deoarece stau și ei și se uită împreună cu copilul, cel mic își reprezintă realitatea într-un fel subiectiv, ce nu poate fi corect anticipat de către un adult. Am avut astfel de cazuri la cabinet, când părintele se uita alături de micuț la anumite desene animate considerate ca fiind inofensive, iar copilul, deși aparent mare (4-5-6-7 ani) a început să se teamă să mai rămână singur în încăpere, fără părinte. Nu ajută deloc să i se repete că ceea ce vede nu este real, că monștri nu există. Sunt la televizor, vorbesc, se mișcă, deci există! Copilul mic are o gândire magică, timp de câțiva ani (parțial ne păstrăm și noi gândirea aceasta magică, atunci când ne așteptăm ca ceilalți să ne ghicească dorințele sau nevoile), are capacitatea slabă de control al emoțiilor, precum și o experiență limitată de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Așadar, emoțiile negative sunt intense și se pot amplifica foarte repede, independent de controlul parental.

În multe cazuri am observat că frica de întuneric este potențată de anxietatea de separare de părinți, care apare devreme (în jurul vârstei de 6-9 luni) și se combină cu frica de zgomotele puternice (bormașină, bătăi în țeavă, alarme declanșate la vecini) sau chiar de zgomotele firești ale casei odată cu lăsarea întunericului (caloriferul pe timp de iarnă, scârțâitul parchetului, scârțâitul ușilor, greierii), fiind amplificate de gânduri stocate în memorie sau de povești păstrate active în minte.

Î: În ce condiții ar trebui să apelăm la ajutor specializat? Cu alte cuvinte, până unde e limita normală, firească, legată de aceste frici?

Psihologul Irina Forgaciu: În general, frica de întuneric, ca și alte frici ale copilului mic, se rezolvă ușor, acasă. Singura condiție este ca părintele să se informeze corect. Cartea Fram în lumea emoțiilor și a întunericului oferă foarte multe explicații și soluții practice. Unele funcționează la unii copii, altele vor funcționa la alți copii. Părintele citește, se informează, aplică și problema dispare. Nu este nevoie de ajutorul unui specialist pentru a ajuta copilul să își învingă teama de întuneric sau alte frici proaspăt apărute. Mai dificil este cu fricile care au apărut cu multă vreme în urmă, dar și în acest caz se pot trata acasă, prin comunicare și exerciții de schimbare a gândurilor iraționale.  

Î: În cartea ta, Fram în lumea emoțiilor și a întunericului, prezinți zeci de exericții și tehnici pe care părinții le pot face împreună cu copiii. Chiar și jocuri amuzante. Care sunt top 3 tehnici care ai observat că funcționează foarte bine?

Psihologul Irina Forgaciu: Înainte de a le oferi sfaturi, de a trage concluzii, de a minimaliza amploarea fricii, este necesar ca părintele să afle care este punctul de vedere al copilului. Indiferent cât de sărac sau de bogat este vocabularul copilului, el trebuie încurajat înspre un dialog deschis despre frica sa. Părintele poate să-i pună întrebări simple, cu răspunsuri scurte, care să îl ajute pe copil să-și descrie teama. În acest fel, atât copilul, cât și părinții vor putea identifica gândurile iraționale și nevoile celui mic. Acesta este primul pas, absolut necesar, pentru depășirea fricii sale. Întrebați-l pe copil ce crede că se întâmplă după stingerea luminii. Propuneți-i să asocieze frica cu o culoare: „Dacă frica ta ar avea o culoare, care ar fi aceea?”, cu un gust „Dacă frica ta ar avea un gust, care ar fi acela?”, cu un miros, cu o textură. Îi puteți oferi câteva sugestii: „Cum este aceasta frică (caldă, rece, neagră, miroase a mucegai)?”.

Pasul următor ar fi ca părintele să deseneze pe o foaie de hârtie corpul copilului (la cabinet eu folosesc o coala mare, mare, format A2 și trasez efectiv conturul corpului copilașului), apoi să-l roage pe cel mic să marcheze cu o bulină roșie (sau ce culoare are frica sa) locul unde simte frica. Întreb copilul ce zgomote aude atunci când este întuneric și pe care dintre ele le recunoaște și pe care nu.

Tot părinții sunt aceia care pot ajuta copilul să își acomodeze ochișorii cu întunericul, numărând încet până la 10. „Când se stinge brusc lumina și rămâi în întuneric, ochii tăi nu reușesc să vadă nimic. Au nevoie de foarte puțin timp pentru a se obișnui cu lipsa luminii. Apoi vei reuși să vezi și prin întuneric. Vrei să încercăm împreună, după ce sting lumina? Căutăm împreună dulapul? Scaunul?”

Tehnicile continuă, dar vă las să descoperiți care este cea mai utilă în cazul vostru.

Mulțumim, Irina!

Dacă ai găsit cel puțin o idee interesantă, trimite și altui părinte articolul sau distribuie-l pe Facebook. În felul acesta ne ajuți pe noi să ajungem la cât mai multe persoane dornice să afle detalii despre cum pot să-i sprijine pe copiii lor. Și îi ajuți pe părinți să fie corect informați.

Dacă vrei să comanzi cărțile scrise de Irina Forgaciu, le găsești aici, în pachetul de Dezvoltare Emoțională.