Când eram noi mici, auzeam des remarci care ne transmiteau că nu suntem în stare. Că nu suntem destul de buni. Că visăm prea măreț, că un subiect e pentru cei mari, nu pentru mucoși ca noi. Că nu ne-am descurcat suficient de bine.

Mulți dintre noi, cei care creștem și educăm azi copii, am auzit de o mie de ori pe zi „Nu se poate”, „Nu e voie!” sau „Stai în banca ta!” Și am fost martori la critici, certuri, uneori chiar și violență verbală sau fizică. Fie acasă, fie la școală.

Știm cu toții ce efecte pot să aibă aceste comportamente asupra unui copil: lipsa de curaj, de inițiativă, lipsa de încredere în propria persoană.

Fiecare generație are bunele și relele ei, iar părinții noștri au făcut tot ce au putut să ne crească frumos, așa cum știau și cum puteau ei atunci. Acum, rândul nostru, încercăm să facem același lucru, conștienți fiind că și noi vom face greșeli.

Azi aș vrea să vorbim despre încrederea în sine pentru că bazele ei se pun în copilărie.

Lipsa de încredere în sine e una dintre principalele motive pentru care oamenii se complac într-o relație de cuplu nesatisfăcătoare sau chiar toxică, într-un job unde nu se simt apreciați sau în orice alt context al vieții.

Încrederea în sine se construiește, se dezvoltă în copilărie și ne e de folos toată viața. Un copil cu încredere în el va deveni un adult responsabil, care-și cunoaște limitele, va construi relații sănătoare, își recunoaște talentele ori calitățile. Un adult cu încredere în el ia atitudine dacă e nedreptățit, nu se teme de eșec, nu dă vina pe alții pentru propriile nereușite.

Cum creștem un copil cu încredere în forțele lui?

Am discutat cu Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală, cu formări în psihoterapie experiențială, profiling, NLP, terapii alternative, autor al cărților „Ghidul Relației de Cuplu” și „Acum o viață”. Raluca are 3 copii, de 16, 13 și 5 ani.

Împreună cu soțul ei, Daniel Rusu, au proiectul Jurnal de Cuplu, organizează evenimente și tabere dedicate evoluției și vindecării emoționale prin intermediul relației de cuplu, lucrează cu cupluri în ședințe individuale.

Este licențiată în drept și a studiat și câțiva ani psihologia. Acum își urmează pasiunea din adolescență, fiind studentă în anul II la Facultatea de Filosofie din cadrul UBB.

Raluca Rusu

Î: Raluca, de ce e important ca un părinte să-și ajute copilul să aibă încredere în el?

Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală: Relația cu părinții este fundamentul întregii vieți emoționale a copilului, viitor adult. Pe aceasta se clădesc ulterior atât relațiile cu cei din jur, cât și relația cu propria persoană.

Felul în care un părinte îi vorbește copilului său va deveni modelul copilului cu privire la felul în care își va vorbi el mai târziu sieși.

Vocea părinților devine vocea interioară a copilului. Așadar este important ca părintele să-și ajute copilul în a-și construi o bază solidă cu privire la propria persoană. În primii ani de viață, lumea copilului se învârte în jurul părinților lui. Pe lângă că acesta va căuta în permanență validarea din partea părinților și se va raporta constant la reacțiile părinților cu privire la propriile acțiuni, copilul va crede orbește în tot ce vine din partea părinților.

Iar congruența dintre ce spune și ce face un părinte este esențială. De pildă, dacă un părinte îi spune copilului său că are încredere în el, dar, pe de altă parte, prin acțiunile sale, îi limitează explorarea, mesajele primite de copil vor deveni contradictorii, motiv pentru care copilul nu se va mai simți în siguranță să acționeze.

Acesta este doar un exemplu, însă lipsa de congruență între ceea ce transmite verbal un părinte și ceea ce transmite prin acțiuni va rezulta aproape întotdeauna în lipsa încrederii copilului în a acționa.

Î: Cum arată/cum se comportă un copil care are încredere în el și în capacitatea lui de a duce la bun sfârșit sarcini?

Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală: Un copil care are încredere în forțele proprii este un copil descurcăreț în majoritatea situațiilor. Prezintă un nivel crescut de autoeficacitate. Acesta își antrenează mereu gândirea în a găsi soluții la situațiile cu care se confruntă, este mai ambițios și duce, de cele mai multe ori, sarcinile la bun sfârșit.

Pe de altă parte, nu se simte mai puțin încrezător sau exagerat de frustrat când lucrurile nu îi ies. Are o mai mare deschidere către comunicare, în sensul în care poate cere cu ușurință ajutor atunci când chiar are nevoie, spre deosebire de copiii cu mai puțină încredere în forțele proprii, care se vor teme să ceară ajutor, pentru a nu-și dezamăgi părinții.

Un copil care are încredere în sine creează cu mai multă ușurință relații cu cei din jur și mai târziu, spre adolescență, acesta va fi mai apropiat de părinții săi decât adolescenții care nu au fost învățați cum să aibă încredere în ei.

Copiii încrezători își găsesc mai repede vocația sau își identifică mai ușor talentele. Au mai mult curaj în a acționa și a participa la diferite activități.

Î: Ne dorim să avem un copil încrezători în forțele lui. Să-l ajutăm să-și dezvolte încrederea în el, să-și dezvolte sentimentul că poate. Cum putem, concret, să-l ajutăm pe copil să aibă încredere în el? (dacă poți da și exemple concrete din viața de zi cu zi, e super)

Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală: În special în primii ani de viață este important să le oferim copiilor libertate de explorare. Sunt curioși și abia pornesc în aventura numită „viață”, prin urmare au nevoie de susținerea și încrederea noastră în acest sens.

Pentru asta, este important ca noi, ca părinți, să le asigurăm mediul în care să poată explora. Și când spun asta mă refer, concret, la a organiza casa, camera sau spațiul în care se dezvoltă copilul în așa fel încât să nu existe pericole considerabile pentru el. Dacă nu facem asta, în perioada lui de explorare și dezvoltare, copilul va auzi frecvent „nu este voie”, „nu”, „cu asta n-ai voie”, „acolo n-ai voie”… în concluzie „nimic nu este permis”.

Asta nu îi limitează copilului doar libertatea de explorare, ci și încrederea în sine și în viață, în general. Crește adoptând în mod inconștient convingerea că „lumea este un loc periculos”, iar un copil care se teme de „lume”, nu va avea încredere că îi poate face față. Responsabilitatea noastră, ca părinți, este să îi creăm siguranță, nu inhibare. A crea siguranță se referă uneori, după cum am văzut, la mediul a cărui organizare poate ține de noi, însă există un aspect și mai important cu privire la creare contextului de siguranță, iar acela se referă la prezența noastră constantă și susținătoare.

Copiii se simt în siguranță atunci când părinții sunt prin preajmă. Se simt mai încrezători și mai deschiși spre a explora. Asta nu se mai întâmplă dacă prezența noastră creează inhibare.

Pe măsură ce cresc și deprind capacitatea de înțelegere, îi putem implica în decizii, în responsabilități și le putem cere opinia în anumite situații. Aceste lucruri îi vor da copilului sentimentul că este important și că părerea lui contează. Va învăța, astfel, nu doar să își exprime punctul de vedere, dar și să descopere ce este important pentru el, ce își dorește.

De multe ori copiii proveniți dintr-un mediu în care erau tratați cu indiferență sau cu autoritate spartană, devin adulți nesiguri, care nu știu în ce direcție să-și conducă propria viață, care simt că părerea lor nu este importantă, că ei nu au nimic valoros de spus, că deciziile lor s-ar putea să nu fie bune. Asta se va vedea în dificultatea de face alegeri sau de a lua decizii.

Vor căuta aprobare în exterior sau vor aștepta ca alții să decidă pentru ei. Însă, dacă un părinte își va întreba copilul ce își dorește, ce este important pentru el, acest lucru îl va ajuta pe copil să identifice aceste lucruri și să fie atent la ele, iar mai târziu asta se va vedea și în încrederea în propria persoană. De exemplu noi, de fiecare dată când stabilim un program pentru timpul liber, o vacanță sau o activitate împreună, îi întrebăm pe copii ce și-ar dori să facă, ce și-ar dori să vadă sau să experimenteze. Asta nu ne obligă la a acționa de fiecare dată conform dorinței copiilor.

Dacă îmi propune să mergem să explorăm spațiul sau să facem o vizită pe lună, o să-i explic copilului de ce nu avem această posibilitate. Evit să le resping ideile tranșant și întotdeauna le ofer o explicație pentru un „nu” spus.

De asemenea, încrederea copilului este dezvoltată și atunci când părintele îi încredințează responsabilități potrivite vârstei lui. Prin acest lucru, pe lângă cultivarea încrederii în forțele proprii, va fi cultivată și responsabilitatea.

Să le oferim aprecieri, să le mulțumim atunci când fac ceva. Dar și să le arătăm când și unde greșesc, nu prin critică sau reproș, ci prin afirmații cu privire la încrederea pe care o avem în ei. Prin asta îi învățăm și că au voie să greșească și că nu e capăt de lume dacă nu fac totul impecabil.

Mai târziu, pe măsură ce își dezvoltă diferite abilități și descoperă mai multe activități, să îi încurajăm să exploreze și să îi susținem în ceea ce pare să-i atragă cel mai mult. Să le fim alături, pentru a-i ajuta astfel să-și descopere talentele. Un copil care este conștient de talentul său și care este susținut în direcția visurilor sale încă de mic (chiar și atunci când acestea se schimbă), este un copil care dobândește multă încredere în sine.

Să ne cerem iertare când greșim față de ei. Și părinții sunt oameni, și ei pot face greșeli. Asumarea propriei vini în fața copiilor noștri îi va ajuta pe aceștia să identifice ce este acceptabil sau nu, precum și să aibă încredere în intuiția proprie cu privire la ceea ce percep din exterior.

Copiii adoptă ca model comportamentul și atitudinea părinților în fața vieții. Poate cel mai dificil lucru pentru părinți este acela de a face față ei înșiși situațiilor provocatoare sau stresante. Felul în care părintele reacționează în diferite contexte poate reprezenta un factor în dezvoltarea sau inhibarea încrederii copilului. Așa că este necesar ca și noi, ca părinți, să ne dezvoltăm propria încredere în sine, pentru a le putea oferi copiilor noștri, un model sănătos. De exemplu, o fetiță care își va auzi mereu mama plângându-se de felul în care arată, va crește cu multă nesiguranță în ceea ce privește propriul ei aspect fizic.

Î: Ce ar trebui să evităm (mă refer la comportamente, expresii, atitudini) dacă vrem să avem un copil încrezător în forțele lui?

Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală: Deja am enumerat câteva asemenea lucruri, dar o să le reiau și aici, poate chiar folosindu-mă de o linie cronologică.

În primele luni de viață, este bine să ne ținem copilul în brațe, astfel încât contactul cu noi să îi confere o stare de căldură, iubire, conexiune. Există diferite studii care arată că bebelușii care nu primesc suficientă căldură și atenție din partea părinților, dezvoltă probleme de atașament, încep să manifeste agresivitate și chiar au un coeficient de inteligență mai redus decât copiii care au avut parte de prezența călduroasă a părinților.

Prin urmare, este total contraindicată atitudinea de tip „lasă-l să plângă”, „nu-l lua în brațe că îl răsfeți”. Spațiul de siguranță necesar pentru dezvoltarea încrederii în sine se creează din primele luni, chiar din primele zile de viață.

Este de preferat să evităm folosirea mult prea frecventă a expresiilor de tip „nu este voie”. După cum am menționat deja, în primii anii de viață, mai ales de când copilul începe să meargă de-a bușilea, este important să amenajăm mediul în așa fel încât să îi creăm copilului o zonă de siguranță pentru explorare. Să nu îi interzicem explorarea.

Să evităm să intervenim nesolicitat în situațiile (care nu prezintă pericol) în care copiii încearcă să rezolve ceva pe cont propriu. Dacă ne cer, le putem arăta cum să facă, dar să-i lăsăm apoi să încerce. Uneori, din lipsă de răbdare sau din oboseală, preferăm să facem lucrurile în locul lor, însă asta nu-i va face decât să-și piardă încrederea în propria capacitate.

Să nu manifestăm incongruență între ceea ce spunem și ceea ce facem, pentru a nu transmite mesaje contradictorii. Asta le va crea multă confuzie.

Să evităm reacțiile exagerate când fac ceva greșit sau când cad/alunecă/se lovesc. Aici probabil părintele este cel care va trebui să lucreze individual pe gestionarea proprie a emoțiilor.

Să nu îi pedepsim prin a nu vorbi cu ei. Tăcerea părintelui este un abuz emoțional. Am scris mai mult despre asta aici.

„Tratamentul tăcerii” are efecte negative asupra creierului, la modul cel mai serios. Efectele fiziologice au fost demonstrate științific, în urma unor cercetări cu privire la respingerea socială, marginalizare și ostracism. A te simți ignorat poate avea efecte fiziologice similare cu cele produse de durere. Adică un om se poate simți rănit literalmente. Rănile emoționale produse sunt cele de abandon și respingere, iar acestea au un impact extraordinar asupra evoluției emoționale a unei persoane.

Un asemenea tratament aplicat ca pedeapsă unui copil este cu adevărat devastator din punct de vedere emoțional. Chiar dacă, aparent, a nu vorbi cu copilul pare o pedeapsă inofensivă, minoră, efectele psihice și emoționale pe termen lung arată altceva.

Mesajul „nu vorbesc cu tine” reprezintă mult mai mult decât o simplă întrerupere a comunicării. El devine, de fapt, „tu nu mai exiști pentru mine” și este trăit dramatic, traumatizant, ca o anulare de sine care îl poate arunca pe copil într-o stare de disperare. Confirmarea propriei existențe prin intermediul privirii cuiva, în special a cuiva apropiat, este indispensabilă pentru definirea noastră ca ființe.

Fără a primi această vizibilitate, fără a se simți văzut, niciun copil nu poate crește și nu se poate forma armonios. De aceea, pierderea atenției vizuale și, implicit, afective trimite copilul într-o agonie greu de suportat. Pedeapsa prin tăcere și indiferență are, astfel, efecte foarte grave asupra copilului, chiar dacă este folosită cu ideea că ar fi o modalitate mai blândă de corecție decât bătaia. Părinții care aleg această formă de pedeapsă consideră că astfel își ascund furia, diminuând efectele reacției agresive, dar în același timp transmițând cu fermitate mesajul de dezaprobare față de comportamentul copilului. Însă nu realizează că lipsa de comunicare reală, concretă, directă și ruperea efectivă a contactului cu copilul nu pot fi, în niciun caz, eficiente sau instructive pentru conduita sa.

Lipsa exprimării lasă loc unei întregi palete de neclarității, neînțelesuri, ambiguități, care nu pot fi descifrate de către copil, creându-i astfel, pe lângă sentimentul de vinovăție, și multă anxietate. În plus copilul poate ajunge să experimenteze frustrare, umilință, frică, agresivitate, toate determinând o durere emoțională inexprimabilă, dar marcantă.

Principala lecție cu care rămâne copilul în urma acestui tip de pedeapsă este că relația cu părintele său este instabilă, nesigură. Astfel există mereu pericolul ca părintele să se retragă oricând din legătura cu el, că poate fi părăsit emoțional din motive neclare, neînțelese, imprevizibile, că nu se poate simți în siguranță și acceptat necondiționat.

Dacă este folosit în mod repetat, acest tip de tratament duce, în timp, la tulburări legate de încrederea în sine, imaginea de sine, tulburări de anxietate sau tulburări de comportament ce provin din diferitele încercări de a face față acestei forme de abuz.

Î: Dacă primesc o sarcină mai grea, unii copii încep să spună NU POT! Și poate chiar refuză să mai încerce să facă acel lucru. Ce e de făcut în aceste cazuri? Le afectează încrederea în sine astfel de episoade?

Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală: În asemenea situații joaca are un rol foarte important. Din păcate, nu există o rețetă general valabilă sau un joc specific despre care să avem certitudinea că funcționează pentru toți copiii. Pot să îți împărtășesc legat de fetița noastră, de exemplu. Pe ea o demotivează orice lucru care nu îi iese și apoi refuză să-l facă. Nu am forțat-o, însă prin joc și recompensă, în unele situații s-a ambiționat. Este drept că nu în toate. Însă nu insist acolo unde văd că opune rezistență, pentru că insistența s-ar putea transforma în presiune, iar asta va accentua lipsa de încredere a copilului în a face sau a finaliza activitatea respectivă.

Pe de altă parte, noi suntem conștienți de faptul că s-ar putea să nu îi iasă de la bun început orice activitate. Astfel, este important să normalizăm eșecul, să îi explicăm copilului că acesta face parte din procesul de învățare. Pe lângă afirmația că „nu poate” să adăugăm cuvântul „încă”. De exemplu: „Știu că este greu acum să îți iei singură șosetele. Și pentru mine este greu să îmi reușească ceva din prima. Dar așa învățăm și cu cât încercăm mai mult, cu atât ne va ieși mai bine. Nu este nicio problemă dacă nu poți ÎNCĂ. Atunci când ai învățat să umbli nu ți-a ieșit de la prima încercare, ai căzut de câteva ori pe stânga, de câteva ori pe dreapta și, după mai multe încercări, ai făcut primii pași. Ți-a reușit! Așa va fi și cu șosetele.”

Este în regulă să îi lăsăm să se obișnuiască și cu ideea că nu toate lucrurile le vor ieși, că s-ar putea să fie lucruri cu care nu se descurcă, iar asta nu-i face mai puțin valoroși. Putem folosi orice situație ca un prilej de cultivare a inteligenței emoționale. Un copil care are încredere în el nu se definește prin „a fi bun la toate” sau prin „a avea succes în toate activitățile pe care le face”. Un copil încrezător este un copil care știe că iubirea pe care o primește nu este condiționată de reușitele lui. Doar în acest mod va reveni pe viitor asupra unor activități care poate nu i-au ieșit la un moment dat, neexistând acolo o ancoră emoțională negativă.

Î: Ai 3 copii și o carieră de succes; ești unul dintre cei mai apreciați consilieri și terapeuți relaționali din Cluj. Mie una mi se pare o suuper performanță. 🙂 Care consideri tu că e (sau care a fost), pentru tine, cea mai mare provocare a rolului de mamă?

Raluca Rusu, consilier și trainer de dezvoltare personală: Pentru mine a fost (și încă este) o provocare gestionarea propriilor emoții atunci când sunt obosită sau total epuizată. Copiii îți cer o prezență și o conștiință de sine permanentă.

Această disciplină interioară de a fi atentă la reacțiile mele, de a fi capabilă să îi creez copilului meu spațiu pentru a-și trăi inclusiv emoțiile mai puțin plăcute, de a-i conține trăirile și a-l susține fizic și emoțional atunci când are nevoie, mi se pare o muncă asiduă cu mine însămi. Se spune că ne este dificil să îi facem față copilului nostru când acesta este la vârsta la care eram noi când părinții noștri nu știau să ne facă față nouă.

Abilitatea de autoreglare emoțională este una achiziționată, și nu înnăscută. Astfel, copiii învață să își gestioneze emoțiile având drept model felul în care părintele gestionează atât emoțiile sale, cât și pe ale copilului.

Prin urmare, dacă nu am avut un model de comportament, atitudine și reacții sănătoase, ne va fi mai greu, întrucât trebuie să învățăm un mod de relaționare cu totul nou, străin de noi. Iar uneori iubirea nu este suficientă.

Lucrul acesta cere multă consecvență și dedicare din partea noastră. Și asta poate deveni obositor.

Așadar, cred că este important să știm când și cum să cerem ajutor – poate soțului, bunicilor, unei bone -, dar în paralel și unui terapeut specializat pe partea de parenting, care ne poate ajuta și învăța cum să ne gestionăm propriile emoții, cum să punem limite și cum să-i facem față copilului în diferite contexte.

Lumea lui Fram este un proiect de dezvoltare emoțională pentru copii și părinți. Ne dorim să-i ajutăm pe părinți să depășească ușor provocările din primii 7 ani.

Cărțile pe care le scriem, în colaborare cu psihologi, terapeuți, dascăli și autori, îi ghidează pe părinți și pe copii cu ajutorul poveștilor amuzante, tehnicilor validate și exercițiilor ușor de făcut acasă. 

Jocurile și jucăriile de pe LumealuiFram.ro sunt sigure, certificate, cresc îndemânarea, capacitatea de concentrare și atenția copiilor.