„Mami, de ce nu mai vine tati acasă? Vreau cu tati!”

Cum și ce îi spunem copilului mic despre divorț? Dar mai târziu, când e mai mare?

Cum avem grijă de sănătate emoțională a celui mic în acest context?

Multe cupluri aleg să rămână împrenă doar de dragul copilului, altele decid să se despartă, tocmai pentru a proteja copilul de certuri, atmosferă încordată și discuții aprinse.

Atunci când decid să se separe, părinții au în gând, pe bună dreptate, teama de a nu face copilul să sufere, de a nu-l traumatiza. Să nu fie marcat de această decizie și să se adapteze cât mai bine noului context.

I-am luat un interviu pe această temă delicată psihologului Cristina Buja. Sperăm să fie de folos!

Psihologul Cristina Buja

Î: Când copilul are 3-5 ani, cum putem să îi vorbim, pe limba lui, despre separare sau divorț?

Psihologul Cristina Buja: În primul rând, înainte de a discuta cu copilul, este important ca părinții să stabilească cât mai clar toate detaliile separării, în așa fel încât să îi poată răspunde la întrebările pe care le va pune.

Recomand ca această discuție să fie făcută de ambii părinți astfel încât copilul să audă o explicație comună despre ceea ce s-a întâmplat și să perceapă că, deși părinții se despart, ei rămân o echipă atunci când vine vorba de el, de copil.

Fiind o vârstă mică, este important să se folosească termeni clari, puține cuvinte și să fie subliniat mesajul că „mama și tata nu se mai iubesc între ei și nu mai sunt fericiți împreună, dar amândoi îl iubesc foarte mult pe copil și asta nu se va schimba niciodată”.

Trebuie să le spunem adevărul, dar adaptat la înțelegerea cognitivă pe care copilul o are.

 

Î: Dar când e mai mare, e deja la școală și poate înțelege mai multe? Se schimbă atunci abordarea asupra subiectului?

Psihologul Cristina Buja: Dacă vorbim de pre-adolescență este important să știm că deși sunt mai independenți și concentrați pe prieteni, ei au în continuare nevoie de sprijin emoțional și ghidaj. La această vârstă pot înţelege că divorţul este al adulţilor, dar pot fi în continuare furioși pe părinţii lor.

Indiferent de ceea ce s-a întâmplat între părinții și care este motivul pentru care au decis să divorțeze, încercați să eliminați furia pe care o simțiți din povestea pe care i-o oferiți. Amintiți-vă că a vorbi de rău pe celălalt părinte este o formă de abuz emoțional.

 

Î: Ne dorim să știe că e iubit și de mama, și de tata, chiar dacă ei nu mai locuiesc împreună și se văd rar. Chiar dacă între ei apar neînțelegeri și chiar certuri, la care poate copilul a fost martor în trecut. Cum îl ajutăm pe copil să înțeleagă lucrul acesta și, mai mult, se simtă în siguranță, să nu aibă senzația că e la mijloc între mama și tată, că e un obstacol sau că se trage de el în toate direcțiile?

Psihologul Cristina Buja:  Elementul esențial este să nu fie pus la mijloc între mama și tata. Cu atât mai mult când vorbim despre divorț, copiii au nevoie să simtă libertatea de a fi apropiați de ambii părinți și a nu alege între ei. Un copil are nevoie de amândoi părinți și are dreptul la conexiune cu amândoi.

Nu vă certați de față cu copilul, nu faceți alianțe cu el și nu îl transformați în propriul „prieten căruia vă destăinuiți”. Toate aceste situații produc tensiuni emoționale mult prea grele de reglat.

 

Î: Ce putem face concret când vedem că apare teama de abandon?

Când copilul devine mai atașat sau lipicios cu părintele cu care petrece mai mult timp sau când copilul ajunge să respingă un părinte (pe motiv că e vina ta că nu mai suntem împreună)?

Psihologul Cristina Buja:  Să rămânem prezenți. Cel mai bun și sigur predictor că un copil va avea reușite în viață indiferent care sunt momentele dureroase pe care le trăiește este să aibă prezent lângă el un adult implicat, iubitor, blând, echilibrat emoțional și cu standarde înalte de comportament (mod parental stabil și bună disciplină).

Copilul care trece prin situația în care părinții divorțează va trece prin diferite momente grele. Chiar și într-un divorț, să îi spunem pașnic, copiii se pot trezi deodată cu multe sentimente confuze și conflictuale. Pot simți furie, durere, teamă, mânie, dezamăgire, tristețe, frică, rușine, vinovăție, dar și ușurare. Așa că este important ca părinții să vină cu resurse către copii și să îi sprijine să își gestioneze emoțiile dureroase.

Dacă simțiți că au nevoie de mai mult sprijin decât puteți oferi, vă îndemn să apelați la terapie.

 

Î: Ce alte manifestări ai observat în acest caz și ce tehnici ajută la rezolvarea lor?

Psihologul Cristina Buja: Cele mai dese manifestări pe care le-am observat sunt comportamente venite ca răspuns fie la rana nevindecată a divorțului, dar și mai des ca răspuns la faptul că părinții sunt în continuare în conflict și nu reușesc să construiască o relație de co-parentalitate.

Ajută în astfel de situații ca părinții să înțeleagă cum ceea ce fac ei, sau nu fac, afectează copilul. Când părinții își schimbă comportamentele, atunci tensiunea copilului dispare. Ajută uneori să apelăm la un specialist pentru a sprijini copilul să proceseze ceea ce a trăit și pentru a-și face o poveste coerentă despre ceea ce a trăit.

Alte tehnici utile sunt poveștile terapeutice pentru că le pot oferi copiilor abilitățile necesare pentru a face față situației dar și o perspectivă pozitivă asupra ei.

Poveștile în care copiii se regăsesc îi ajută să ventileze emoțiile dureroase, să își normalizeze trăirile, să discute deschis despre ceea ce simt și trăiesc.

***

Îți dăm și o veste în premieră: pregătim o carte despre divorț pe Lumea lui Fram, scrisă de psihologul Cristina Buja. Înscrie-te AICI la newsletter ca să afli când o lansăm.