– Copilul meu se ascunde în spatele meu când întâlnește alți oameni. Nu mai zice nimic și se rușinează.

– Nu-i face plăcere să se joace cu alții. Ori singur, ori cu mine sau cu cineva foarte cunoscut.

– Mereu plânge când rămâne cu altcineva. Ar sta doar cu noi.

– Adaptarea la grădiniță a fost un calvar! La școală cum va fi?

Timiditatea la copii e o temă care-i preocupă pe mulți părinți. Copilul retras, care pare că se închide în el, e un motiv de îngrijorare sau nu? Ce facem în acest caz, cum procedăm și ce e bine să evităm?

Psihologul Irina Nikolaus, autoarea mai multor cărți de dezvoltare emoțională în cadrul proiectului nostru, Lumea lui Fram, ne-a răspuns la o serie de întrebări pe această temă.

Psiholog Irina Nikolaus

Î: Propun să începem cu o mică explicație. Ce este, de fapt, timiditatea?

Psihologul Irina Nikolaus: Timiditatea este o trăsătură caracterizată printr-o stare de disconfort în prezenta altor persoane, în situații nefamiliare sau față de străini. Acest disconfort, combinat și cu teamă, influențează capacitatea persoanei de a stabili ușor legături noi. Timiditatea este în stransă legatura cu neîncrederea in sine, cu o slabă stimă de sine.

Peste 30% din cauzele timidității, a capacității reduse de asumare a riscurilor în relațiile cu ceilalți, stima de sine scazută și predispozițiile pentru stări deprimate, țin de factorii genetici.

Timiditatea include o serie de emoții, cum ar fi starea de inadecvare, teama de respingere, tristețe, deznădejde. Copilul timid se teme că ceilalți l-ar putea răni, se simte vulnerabil și insuficient pregătit să facă față noilor interacțiuni sociale, dar nu știe să explice acest amalgam de stări și gânduri.

Dincolo de predispoziția genetică, lipsa expunerii la situațiile de viață, izolarea cu prilejul pandemiei vor favoriza timiditatea în rândul copiilor mici.

Î: Mulți părinți își fac griji că au un copil timid, sfios, rușinos, care interacționează greu cu alți copii sau adulți. Este de fapt timiditatea, faptul că e retras copilul, o problemă?  

Psihologul Irina Nikolaus: Studiile recente constată o diferență la nivel biologic în cazul creierului copiilor timizi (respectiv o cantitate mai mare de materie cenusie în cortex), însă și experiențele timpurii (relația bebelușului cu părinții) pot să influențeze această trăsătură. Stilul parental autoritar și hiperprotectiv pot induce, cu timpul, timiditatea copilului.

Timiditatea poate să varieze ca intensitate. Unii copii se simt puțin timizi, resimt un ușor disconfort pe care îl pot depăși după câteva minute în care rămân observatori ai lumii/spațiului/situațiilor noi. Alți copii se tem foarte tare de interacțiunile sociale, iar această frică îi blochează zeci de minute, ore în șir. Neliniștea puternică (anxietatea) și stările deprimante derivă din această timiditate crescută.

Totuși, nu este nefiresc ca în unele situatii (mai rare ca frecvență) copiii să manifeste timiditate. Fetița mea, foarte dezinvoltă, sociabilă, expansivă, a fost abordată de către o doamnă străina ei, pe stradă, într-un fel complet deplasat: „Ce mai faci puișor? Ce mare ai crescut! Erai așa de răuță când erai mică! Văd că acum pari tare cuminte.” Normal că într-un astfel de context, copilul se va retrage în loc să aibă o atitudine defensivă.

Percepția timidității este diferită de la o cultură la alta. Europenii o consideră mai mult negativă, în timp ce culturile asiatice o consideră mai mult o calitate: ei consideră că oamenii inteligeți nu se aruncă cu capul inainte, ci sunt rezervați.

Î: Ce fel de comportamente ar trebui să ne ridice semne de întrebare dacă avem un copil pe care îl considerăm retras?

Psihologul Irina Nikolaus: Nu toți copiii care sunt fericiți jucându-se singuri pot fi considerați timizi. Teama și anxietatea sunt elemente esențiale ale timidității. Un aspect care ar trebui să le dea de gândit părinților este neliniștea intensă care îi cuprinde pe copii atunci când trebuie să se îndepărteze de persoanele de atașament. Exemplu de dialog frecvent întâlnit la spațiul de joacă închis (sigur):

„- Puiule, rămâi aici 5 minute, doamna îngrijitoare e aici lângă tine, eu mă duc până la mașină să îmi iau telefonul și revin.

– Nuuuuu, nu pleca! Sau ia-mă cu tine.

– Merg doar până la mașină. Într-o clipă sunt înapoi.

– Nuuuu, vin și eu cu tine!”

Copiii timizi nu sunt foarte dornici să se întâlnească cu alți copii, adesea devin victime ale bullyingului și manifestă o puternică dorință de a nu-și părăsi zona de confort. Pentru a compensa timiditatea, la vârste mai mari, copiii pot deveni agresivi fizic sau verbal.

Î: Cum va arăta ca adult, un copil timid?

Psihologul Irina Nikolaus: Unele persoane reușesc să își depășească timiditatea, în mod deliberat (deci nu întâmplător) prin expunere frecventă la contexte noi. Altele rămân timide și retrase toată viață. Un copil timid poate deveni un adult care se ferește de interactiunea cu oamenii, nu este povestitor la locul de muncă, ci își vede strict de treaba lui. Evită ieșirile în grup, preferând să iasă doar cu partenerul de viață. Folosește telefonul ca pe un pretext pentru a se refugia în lumea sa, evită conversațiile, nu-și va face prieteni deoarece nu crede că ar avea vreun sens să investească timp și resurse într-o relație nouă, se retrage când este înfruntat direct sau chestionat în legatură cu viața personală. Adultul timid are nevoie de rutină, aceasta îi dă senzația de control și de predictibilitate.

Î: E util să îi dăm contexe copilului timid să interacționeze cu alți copii sau să-l lăsăm pe copil să aleagă el ce vrea să facă, chiar și atunci când alege să se joace singur/doar cu noi?

Cât e bine să încurajăm integrarea copilului retras și cât ar trebui îl lăsăm pe el să aleagă?

Psihologul Irina Nikolaus: Copiii introvertiți și timizi se simt bine acasă, unde au parte de liniște și unde sunt familiarizați cu toți stimulii vizuali, auditivi, olfactivi și kinestezici. Dopamina pe care o secretă corpul copilului timid atunci când se află în sala de clasa, alături de încă 29 de alții copii expansivi, îl încarcă tare, până la epuizare.

Nu se recomandă expunerea copilului mic la un grup mare de alți copii, în jurul cărora se creează mult zgomot și multă agitație, însă nu se recomandă nici evitarea interacțiunilor sociale. O variantă de mijloc ar fi înscrierea copilului la ateliere în grup restrâns (pictură cu legume, lectura unei cărți etc.) sau expunerea copilului timid la câte 1-2 colegi de grupă, odată.

Copilul își poate alege pe cine să invite acasă, la o seară de gătit clătite sau la o joacă pe trambulina din curte. Părintele poate media interacțiunea lor, astfel încât propriul copil să se simtă în siguranță în prezența musafirilor, apoi să le lase suficient spațiu cât să își continue singuri relația.

Este necesar ca puiul de om timid și introvertit să se simtă iubit și acceptat așa cum este. Să i se permită să evolueze în ritmul său, să descopere lumea în spații mai puțin aglomerate sau înghesuite, cu mai mult accent pe observarea mediului înconjurător și a propriilor senzații sau stări.

Nu trebuie forțat sau amenințat să se joace neapărat cu un alt copil, însî pot fi evidențiate momente prielnice: „Uite, fetița are găletuță, tu ai lopățică. Puteți forma o echipă.”

Empatia îl poate ajuta să se înțeleagă pe sine: „Îți place să rămâi lângă mine și mai întâi să îi obsevi pe ceilalți. Ești în siguranță, chiar și dacă alegi să te apropii un pic de ceilalți copii”

Î: Se adapteză mai greu la grădiniță/școală un copil retras?

Psihologul Irina Nikolaus: Da, se adaptează mai greu, din acest motiv se recomandă mai multă atenție la etapele procesului de acomodare. Este esențial ca părinții să se informeze din cărți sau de la cursuri despre acomodarea blândă, astfel încât să poată folosi cât mai multe strategii utile. De exemplu, cum să îl pregătească pentru o experiență complet nouă, unde se poate retrage copilul timid atunci când este suprastimulat, ce metode de confort psiho-emoțional dau rezultate imediate, la ce sa fie atentă doamna educatoare/învățătoare etc. Cartea Fram la grădiniță și bulllyingul le oferă adulților multe idei valoroase, care contribuie eficient la o acomodare mai blândă.

Î: Mulți părinți își fac griji că, poate, au un copil retras pentru că nu are încredere în el însuși. E adevărată această presupunere sau e vorba despre cu totul altceva?

Psihologul Irina Nikolaus: Într-adevăr, un copil retras este un copil care are mai puțină încredere în el însuși, însă la vârste foarte mici ei nu știu ce înseamnă rușinea sociala, nu trăiesc frica de a fi evaluați și de a nu corespunde, ci sunt timizi și interiorizați pentru că așa simt, înspre această atitudine au o predispoziție.

Î: Ce tehnici putem aplica în așa fel încât să-i ajutăm pe copiii retrași să interacționeze cu alții, să se integreze ușor în grupuri?

Psihologul Irina Nikolaus: Este important să îl ajutăm pe copilul timid să se obișnuiască cu schimbările. În vremurile noastre, cu noile reguli pe timp de pandemie, nu știm nici măcar cum va fi următoarea săptămână: va merge sau nu va merge la grădiniță sau la școală? Mai are voie la sport și la afterschool sau se închid iarăși?

Apoi, vine încă o vacanță inopinată, de o săptămână, care în final durează două săptămâni.

A face față schimbărilor este esențial. Managementul furiei este, de asemenea, foarte important pentru relațiile cu ceilalți. Gestionând propriile emoții intense, relațiile cu copiii devin ușor de întreținut. A folosi umorul pentru a se relaxa, empatia, comunicarea asertivă, a păstra secretele care îi sunt împărtășite, toate acestea îi prind bine copilului introvertit.

E foarte important ca părinții să reușească să își accepte copilul rușinos, să nu încerce încontinuu să-l schimbe sau să-i dea de înțeles că ceva ar fi în neregulă cu el. Comunicarea este esențială. Părinții îl pot întreba pe copil despre emoții, pot încerca să îi înțeleagă perspectiva, fără a sări cu sfaturi.

De asemenea, dacă părinții își amintesc momente din trecut în care ei înșiși erau mai retrași sau se rușinau, îi pot povesti copilului acele amintiri. Astfel, cel mic nu se va simți așa de pe cont propriu. În cartea Fram la grădiniță și bullyingul, cea de-a doua parte prezintă fenomenul de bullying și strategii care să îl ajute pe copil să se simtă mai încrezător.

De exemplu, să țină capul sus, să tragă de umeri în spate, să privească în ochi ceilalți copii. Nu este simplu, însa prin exercițiu se vor observa repede progresele.

De asemenea, se recomandă ca la finalul unei săptămâni predictibile, în care familia a urmat rutina (trezit, mers la grădiniță/școală, sosit acasă, joacă, cină etc.), în zilele libere copilul să fie dus în locuri noi (parcul de cățărări, un pic de călărie, înot la ore mai puțin aglomerate, plimbare prin grădina botanică/zoologică, descoperit un parc nou, mers la sărituri etc.). Chiar dacă puiul de om nu va fi încântat, el are nevoie de aceste experiențe noi și interesante, care ies din tiparul unei săptămâni obișnuite.

Încetul cu încetul, părinții își vor da seama la ce este talentat copilul și ce face cu drag. El trebuie sprijinit în această direcție. Dacă îi place să cânte, atunci părintele îl poate înscrie la lecții de canto în grup (2-3 copii). Dacă îi place să facă sport și miscare, atunci părinții îl pot înscrie la un sport de echipă.

De exemplu, înotul se poate face individual, în grup de câte 2 sau 4 copii, precum și în grup mare, de 10-15 copii. Varianta de mijloc este ideală. Dacă îi place natura, atunci părinții îl pot înscrie la cercetașii munților și acolo cel mic va avea parte de socializare și de drumeții deopotrivă.

Făcând activitățile care îi plac, corpul copilului va secreta mai mulți hormoni ai stării de bine și acest lucru poate ușura conexiunea cu ceilalți copii care au interese similare.